Parte din experiența expoziției Unseen and Unspoken, artist talk-ul cu Anna Bedyńska va avea loc pe 12 iunie, de la ora 18:00, la CdRF Galeria / Popa Tatu 68. Anna va vorbi despre practica sa fotografică, despre felul în care lucrează cu subiecte dificile sau incomode și despre proiectele în care explorează zone fragile ale experienței umane: moartea, marginalizarea, vulnerabilitatea, corpul, identitatea și felul în care fotografia poate deschide spațiu pentru empatie și dialog. Anna Bedyńska este fotojurnalistă, artistă și lector, cu o experiență internațională solidă și o practică construită în jurul reportajului documentar și al temelor sociale. A câștigat premii importante, printre care World Press Photo 2013, Grand Prix la Grand Press Photo, premii National Geographic și alte distincții relevante în fotografia documentară. A lucrat și expus în mai multe contexte internaționale, a publicat albume de fotografie și a realizat campanii cu impact social și educațional. Pentru fotografii interesați de documentar, portret, storytelling vizual sau proiecte personale dezvoltate pe termen lung, întâlnirea este o ocazie rară de a interacționa direct cu un artist cu multă experiență, care lucrează la intersecția dintre fotografie, jurnalism, vulnerabilitate și responsabilitate. Este și o discuție despre expoziție, dar și despre cum se construiește o practică fotografică matură, relevantă și conectată la arta contemporană. Artist talk: Anna Bedyńska 12 iunie, ora 18:00 CdRF Galeria / Popa Tatu 68 Intrarea este liberă.

Anna Bedyńska își îndreaptă camera spre ceea ce cultura contemporană ascunde adesea vederii: moartea și alteritatea. Aducând în lumină atât tradiții funerare aflate în declin, cât și portrete ale persoanelor cu albinism, ea rupe tăcerea și invizibilitatea, revendicând spațiu pentru empatie, demnitate și dialog. Haine de înmormântare/Clothes for Death Trăim vremuri din ce în ce mai dezumanizate, relațiile de familie sunt tot mai șubrede, relațiile dintre oameni sunt din ce în ce mai depersonalizate. Viața noastră este automatizată în multe aspecte, inclusiv moartea și înmormântarea. Există o tradiție aproape dispărută în Polonia (Europa de Est). Tradiția de a pregăti hainele pentru înmormântare. În zilele noastre, persoanele care mor la vârsta de 80 și ceva de ani sunt ultimele care mai cultivă această tradiție. Este practic moștenirea noastră cu rădăcini adânci în vremurile străvechi. Dacă nu o documentăm acum, generațiile următoare vor fi private de ea. După cum spunea unul dintre personajele mele: nu se cade să mergi în blugi ca să-L întâlnești pe Domnul. De aceea, mulți bătrâni își pregătesc hainele pentru înmormântare înainte de a muri. Uneori le cos, alteori cumpără haine noi-nouțe și le strâng plini de smerenie. Alții spun că trebuie să fie confortabile și folosite, deoarece călătoria spre Infinit este lungă. Unii le vor negre, alții pline de culoare. Toate au un sens. Lenjerie intimă, ciorapi, fuste, bluze cu mâneci lungi pentru femei, costume și cămăși albe pentru bărbați. Unii vor să ia cu ei mai multe lucruri în „ultima călătorie”, imagini cu sfinți, cărți de rugăciuni, rozarii etc. Soția lasă soțului bastonul și acordeonul preferate. Alegând haine care au valoare sentimentală sau cu o semnificație aparte în viața cuiva, persoana poate crea o amintire de durată pentru familie și prieteni. Este un mod de a păstra amintirile. Se spune că nu putem ignora dorința celui mort, care a lăsat spus dinainte ce vrea să poarte și cum vrea să fie înmormântat. În caz contrar, se crede că persoana decedată nu-și poate găsi liniștea și calea corectă spre Infinit. Mai mult, persoana care nu a îndeplinit dorința defunctului poate fi bântuită de sufletul mortului. Discutarea și planificarea acestor pregătiri servesc unui scop profund – ele umanizează conceptul de moarte. Într-o lume în care discuțiile despre mortalitate sunt adesea ținute sub tăcere, iar moartea însăși este un subiect tabu, aceste conversații deschid portița către înțelegere și sprijin emoțional în rândul membrilor familiei. Permit indivizilor și celor dragi să își exprime deschis dorințele și preocupările, creând o conexiune mai profundă în fața pierderii. Această tradiție particulară continuă să fie cultivată în orașele mici și la sate, mai ales în rândul generației în vârstă. Oamenii din orașe angajează firme de servicii funerare care se îngrijesc de cadavre, haine și alte îndatoriri. Moartea este încă un tabu. Societatea contemporană este mult mai interesată de frumusețea și tinerețea veșnică și se teme să se gândească și chiar să vorbească despre moarte, care face parte în mod natural din ciclul vieții. În această serie sper nu doar să păstrez o tradiție care se estompează, ci și să imortalizez esența a ceea ce înseamnă să fii om. Haine de înmormântare (Clothes for Death) este mai mult decât o narațiune vizuală; îi invit pe privitori să reflecteze asupra dansului complex dintre viață și moarte, amintindu-ne de frumusețea îmbrățișării mortalității noastre cu grație și profundă umanitate. Puterea Albă/White Power Există multe nuanțe ale frumuseții. În paginile lucioase ale revistelor, pe rețelele de socializare și în publicitate, frumusețea este adesea rezultatul a ore întregi de machiaj, styling și retuș digital. Echipe de specialiști redefinesc fiecare detaliu pentru a crea imaginile rafinate pe care le vedem în spațiile publice. Ceea ce rămâne ascuns este chipul original, nealterat al persoanei fotografiate. Portretele din seria Puterea albă (White Power) ne invită să redescoperim frumusețea modelată de natura însăși. Albinismul, cauzat de o genă recesivă moștenită de la ambii părinți, afectează aproximativ una din 20.000 de persoane la nivel mondial, în timp ce una din 70 este purtătoare a genei. Un copil albino se poate naște în orice familie, chiar dacă nu există antecedente de albinism. Deoarece corpul lor duce lipsă de pigment, persoanele cu albinism au părul, pielea și ochii fără culoare. Această absență a melaninei le face extrem de sensibile la lumina soarelui, având pielea predispusă la inflamații și ochii vulnerabili la afecțiuni precum fotofobia, nistagmusul și astigmatismul. Drept urmare, mulți se retrag din lumină la modul literal, cât și simbolic. Foarte des, ei se confruntă cu stigmatizarea, excluziunea și ostracizarea socială. Ce este o frumusețe reală, autentică?! O frumusețe pe care nu toată lumea o poate vedea? Albinoșii trăiesc în umbră. „Am vrut să-i scot din adăposturile lor, să-i pun pe scenă și să le dovedesc lor și altora că adevărata frumusețe nu este creată de stiliști sau instrumente digitale, ci își are rădăcinile în autenticitate, în reziliența sufletului uman și în adevărul experienței trăite” – susține Bedyńska. În unele credințe africane, albinoșii sunt considerați a fi întruparea spiritelor morților, existând superstiția că unele părți ale corpului albinoșilor au puteri magice care pot aduce fericire deținătorului de amulete sau poțiuni făcute din părți ale corpului albinoșilor. Acesta a fost un motiv de persecutare a comunității, inclusiv crimele de pe traseul Tanzania-Zambia-Congo-Camerun-Nigeria. Despre artistă În proiectele sale, Bedyńska explorează lumea persoanelor vulnerabile și marginalizate sau bolnave, precum și a persoanelor cu dizabilități. În centrul operelor sale se află de fiecare dată experiența umană. Se concentrează pe reportaj, în care adesea explorează subiecte tabu. A documentat nașteri și decese. Printre cele mai importante serii ale sale se numără Naștere cu umanitate (Birth with Humanity) și Haine de înmormântare (Clothes for Death). Amândouă contestă tabuurile legate de naștere și moarte și au fost prezentate în cadrul unor campanii sociale. În 2024 a creat campania de conștientizare „Găsește punctul” („Spot the Dot”) pentru prevenirea cancerului de piele, în care a folosit fotografiile stradale din Japonia inspirate de Yayoi Kusama. Îi place să detabuizeze subiecte care sunt adesea trecute cu vederea, subiecte care par a fi incomode sau ascunse de ochii publicului și pune femeile în centrul atenției. A câștigat numeroase premii prestigioase, inclusiv World Press Photo 2013, Grand Prix la Grand Press Photo (2005 și 2017), premiul National Geographic și premiul special „Merită să fim împreună” în cadrul concursului BZ WBK Press Foto, Premiul anul acordat de Ministrul Culturii din Polonia și o mențiune onorifică pentru Publicația anului 2024. Filmul ei de debut, În altă lume (In Another World), a avut premiera la prestigiosul festival de film documentar din Leipzig și a primit premiul principal la categoria Cel mai bun film studențesc la Festivalul Kinoproba din Ekaterinburg. În 2024 a lansat două albume de fotografie – Al meu pentru totdeauna (Forever Mine) și Găsește punctul (Spot the Dot) – care nu numai că i-au adus recunoaștere în domeniu, dar au avut și un impact social și educațional semnificativ. Mamă, fotojurnalist, lector, triatlonist, alpinist. Iubește să râdă. Membru al Programului Ambasadorilor Canon (2013-2018), al Femei Fotografe și Femei Fotografe Poloneze. A locuit și a lucrat în Varșovia, în Moscova, Tokyo și Hong Kong, în prezent trăiește la București. annabedynska.com

Săptămâna trecută pe vremea asta începeam Meeting Point ediția 2026, programul prin care ne propunem să contribuim la dezvoltarea fotografilor români prin know how, networking și facilitarea oportunităților de colaborare cu specialiști din industria artistică și fotografică din alte țări. Exact misiunea CdRF. Uitându-ne înapoi putem spune că cele 4 zile de Meeting Point au oferit un parcurs complet de dezvoltare educațional, profesional și artistic pentru participanți. Practic, fotografii au aflat de la Marina Paulenka despre care sunt pașii pe care trebuie să-i parcurgă ca să progreseze în carieră (instituțional, festivaluri, apeluri etc.); în completare a fost Wiktoria Michaelkiewicz care a vorbit despre cum te pregătești pentru portofolio review. Nu în ultimul rând, masterclass-ul Wiktoriei și al lui Claudio a arătat cum spargi granițele naționale și a deprimat pe multă lume zicând un adevăr greu - de la un anumit punct în colo, fotografiile contează mai puțin deoarece toate sunt bune; contează conceptualizarea, prezentarea și expunerea. Rui Prata a reamintit de ce este extrem de important pentru dezvoltare ta să aprofundezi istoria fotografiei, indiferent de ruta fotografică pe care o alegi, iar Elina Heikka a completat informațiile despre istoria fotografiei arătând cum lucrezi în fotografia de astăzi cu fotografia de arhivă. Mai apoi, cei care dezvoltă deja proiecte fotografice au putut lucra 1-la-1 cu Claudio Composti pe selecție, aranjare și conceptualizare a proiectului, cu Gilles Cargueray pe cum faci o carte de fotografie (apropos, sfatul lui Gilles a fost să lucrezi cu un designer sau cu o altă persoană care poate aduce valoare imaginilor tale cum ar fi un sociolog, antropolog, arhitect sau altcineva, în funcție de tema proiectului tău). Și nu în ultimul rând, toți au făcut evaluare de portofolii, ocazie cu care deja s-a pus de viitoare colaborări între parte din fotografii care au avut curajul să își arate portofoliile și parte din invitații noștri. Nu în ultimul rând, parte a acestui program a fost și oportunitatea de a avea o expoziție curatoriată de Marina Paulenka, la CdRF. Așa că, în ultima zi de aprilie (foarte frig, foarte multă ploaie), am făcut montajul expoziției “Home is not a question” a Erikăi Guadagnin. Marina a petrecut ore întregi aranjând fiecare detaliu al expoziției astfel încât să redea exact procesul prin care ideea de „acasă” din conceptul Erikăi se construiește între locuri, memorii și istorii personale, pentru a asigura un traseu optim al privitorului și un mesaj clar al artistei. Din acest proces noi am mai avut o dată confirmarea de cât de importantă e colaborarea artist - curator și cum același body of work poate căpăta nuanțe și valențe foarte puternice prin edit-ul unui curator. Vă invităm să ne vizitați și să vedeți expoziția oricând în următoarele 2 săptămâni. În încheiere, multe mulțumiri. Mulțumim tuturor celor care au ales să participe la acest eveniment. Am cunoscut sau reîntâlnit fotografe și fotografi cu care avem foarte multe în comun. Trecând peste programul formal al evenimentului, tot networking-ul ăsta organic este cel puțin la fel de folositor și s-a simțit ca un val de energie pozitivă. Mulțumim celor șase oameni fantastici care ne-au acceptat invitația: Elina Heikka, Wiktoria Michałkiewicz, Marina Paulenka, Gilles Cargueray, Claudio Composti și Rui Prata. Mulțumim Erikăi Guadagnin pentru încrederea pe care ne-a acordat-o cu expoziția Home Is Not A Question. Mulțumiri speciale întregii echipe CdRF: Daria, Diana, Angelica, Raluca, Oana, Andreea, Ștefan, Sorin, Alex, Ion, Alex. PS. Planurile pentru Meeting Point 2027 au început deja. Galerie foto:

„Home Is Not a Question” se desfășoară ca o investigație spațială și vizuală asupra apartenenței, modelată prin negocierea pe termen lung dintre Italia și România care definește practica Erikăi Guadagnin. În esență, proiectul poate fi înțeles și ca o navigare personală, o încercare a artistei de a se localiza în interiorul și între aceste contexte, nu prin rezolvarea întrebării apartenenței, ci prin rămânerea în incertitudinea ei. Lucrând cu urme arhivistice, imagini vernaculare și fragmente din istoriile comunităților, Guadagnin abordează imaginea ca pe un teren instabil. De-a lungul expoziției, materialele de arhivă apar stratificate, întrerupte și parțial obscure, adesea de structuri asemănătoare unor perdele care, în același timp, separă și conectează. Aceste gesturi introduc o metaforă spațială discretă, dar persistentă: două lumi aflate în proximitate, dar niciodată pe deplin reconciliate. Perdeaua devine un prag, o suprafață de proiecție și un punct de separare, sugerând modul în care identitatea este negociată continuu dincolo de granițe vizibile și invizibile. Limbajul său fotografic se extinde dincolo de imaginea în sine. Tipărite pe metal, suspendate pe folii transparente sau integrate în instalații sculpturale, lucrările se transformă în funcție de mișcarea privitorului. Cadrele se suprapun, se dizolvă sau rămân în mod deliberat incomplete, permițând imaginilor să existe într-o stare de permeabilitate. Ceea ce apare nu este o narațiune fixă, ci un câmp de relații în care sensul este contingent, construit prin durată, atenție și poziționare. În același timp, cercetarea artistei asupra comunităților italiene din România dezvăluie o condiție de prezență dispersată, o comunitate care există fără o reprezentare stabilă sau unificată. Acest decalaj dintre realitatea trăită și vizibilitatea ei devine central pentru lucrare. Guadagnin nu încearcă să îl rezolve. În schimb, compune prin fragmentare, lăsând discontinuitățile să rămână active, menținând împreună elemente care rezistă alinierii. Maternitatea introduce un strat suplimentar în această investigație, intensificând întrebarea continuității și a transmiterii. Ce este dus mai departe și de unde? Cum poate fi articulat „acasă” pentru altcineva atunci când nu este pe deplin definit pentru sine? Aceste întrebări rezonează de-a lungul expoziției, ancorând preocupările conceptuale în experiența trăită. Prezentată la CDRF în România, expoziția se desfășoară ca o traiectorie deschisă, mai degrabă decât ca un traseu fix. Nu există un singur punct de vedere. Fiecare pas produce o schimbare, fiecare poziție o altă aliniere a imaginilor și a sensurilor. În această mișcare își găsește lucrarea forma, ca o încercare continuă de a se situa peste praguri, între istorii și într-un spațiu care rămâne, în mod necesar, nerezolvat. — Marina Paulenka Despre artistă Născută în Italia și activă în România de aproape două decenii, Erika Gaudagnin își dezvoltă practica între două contexte culturale, într-un proces continuu de negociere și reconfigurare. Identitatea este abordată ca o condiție fluidă, modelată de mișcare, memorie și experiență trăită. Cercetarea sa pornește din materiale de arhivă și din narațiuni ale comunităților, cu un interes specific pentru prezența fragmentată a italienilor în România. Aceste materiale sunt rearticulate în instalații, colaje, pictură și cărți de artist, în care imaginea și documentul funcționează ca structuri instabile de sens. Practica investighează relația dintre vizibil și invizibil în imagini, precum și modul în care sensul se transformă prin juxtapunere, generând un câmp deschis de interpretare. În acest context, „acasă” nu este înțeles ca un loc fix, ci ca un proces în continuă devenire, modelat de migrație și maternitate. Despre curatoare Stabilită la Berlin și originară din Croația, Marina Paulenka are peste 18 ani de experiență în dezvoltarea direcțiilor artistice, curatoriat, educație, leadership, management și dezvoltare culturală, alături de propria sa practică artistică. Activitatea Marinei acoperă artele vizuale contemporane, digitale și performative, cu o specializare în fotografie și new media, fiind definită de rigoare intelectuală, inovație, interdisciplinaritate și un interes constant pentru dialog critic și teme globale actuale. În 2008 a fondat Organ Vita Festival (Zagreb) și l-a manageriat până în 2019 când a devenit director artistic la târgul de fotografie UNSEEN din Amsterdam. În ultimii ani, Marina a fost Director Fondator al Fotografiska Berlin și a stabilit viziunea artistică, strategia instituțională și identitatea publică ale muzeului. Influențată de moștenirea post-iugoslavă și balcanică, practica sa curatorială abordează teme precum feminismul, identitatea, genul, drepturile omului și justiția socială, politicile corpului, reprezentarea digitală și impactul sociocultural al spațiului cibernetic, integrând perspective non-occidentale și punând în centru voci africane, asiatice, latino-americane, indigene și diasporice, pentru a construi punți între contexte culturale diverse și viitoruri imaginate, la intersecția dintre artă, știință, spiritualitate și tehnologie.

Asociația Omnia Photo, în parteneriat cu Muzeul Olteniei și Centrul de Resurse în Fotografie, vă invită joi, 02 aprilie 2026, de la ora 19:00, la CdRF - Galeria/Popa Tatu 68, la vernisajul expoziției „Fântânile Olteniei. Arhivă și contemporaneitate”. Expoziția reunește fotografii de arhivă din patrimoniul Muzeului Olteniei și imagini contemporane realizate în cadrul proiectului independent „Fântânile Olteniei”, desfășurat de echipa Omnia Photo începând cu anul 2016. Proiectul urmărește cartografierea și documentarea fântânilor de uz comunitar din regiunea Olteniei, ca structuri vernaculare esențiale pentru viața rurală și memoria colectivă. Publicul va putea vedea, în premieră, materiale fotografice analogice alb-negru și fișe de arhivă din perioada 1950–1970, realizate în cadrul campaniilor de cercetare etnografică, alături de imagini din anii 1930 și de fotografii contemporane realizate pe film și în format digital. Sunt documentate fântâni cu cumpănă, cu roată, structuri din lemn sau piatră, dar și contexte de utilizare comunitară, de la fântâni de hotar sau de răscruce până la ansambluri încă funcționale. Expoziția este semnată de fotografii documentariști Cristian Bassa și Dorian Delureanu, cu sprijinul Azero, iar cercetarea antropologică este realizată de Ana-Cristina Irian, cu contribuții etnografice din partea Roxanei Deca. Conceptul expozițional este realizat de Ana-Cristina Irian și Roxana Deca. „Fântânile Olteniei” propune o reflecție asupra continuității fragile dintre trecut și prezent și asupra rolului fotografiei ca instrument documentar, istoric și artistic, capabil să conserve și să transmită memoria unor structuri aparent marginale, dar esențiale pentru istoria tăcută a comunităților rurale. Expoziția va fi deschisă publicului la Centrul de Resurse în Fotografie CdRF - Galeria, în perioada 02 aprilie – 26 aprilie 2026.Intrarea este liberă. Vă așteptăm în vizită la fântâni! Tata și cu tata lui tata - Note de teren despre fântâni, oameni și locuri din Oltenia (text Cristina Irian), fragment /demult, apa/ Fântânile comunitare fac parte din categoria ansamblurilor vernaculare a căror formă s-a adaptat în timp la noi funcții, datorită elasticității straturilor componente. Oamenii au acționat și acționează diferit asupra componentelor fântânii în funcție de nevoile lor și de contextul socio-economic în care trăiesc, însă, oricât de intensă ar fi acțiunea umană, construcția rezistă, continuând să învețe să existe (S. Brand, 1994). Demult, demult erau fântâni de lemn, erau făcute așa cum erau și casele, apoi acelea au dispărut și au venit cele cu tuburi. Era unul, Chitilică, și avea o macara și 2 -3 tuburi, și, cum apărea apa, punea tuburile (...) izvoarele erau ca sonda. Nu mai există nici Chitilică, nici copiii lui. (...) Eu am lucrat la întreprindere și am făcut instalație pentru fântână, am lucrat 4 familii. Acum câțiva ani au furat postamentul. (…) Acum nu se mai construiește nimic, s-a tras apă. Rămânem la dispoziție pentru informații suplimentare, surse documentare la adresa: asociatiaomniaphoto@gmail.com, tel. 0757530058, Cristina Irian Echipa de proiect Cristian BASSA (http://bassa.ro/) este fotograf, designer, editor și pasionat de volume de fotografie. Cristian a inițiat și desfășurat patru proiecte de fotografie în scopuri sociale pentru organizații caritabile, inițiative care au fost finalizate și cu expoziții personale sau albume foto, este co-organizator al Romanian PhotoBook Award, al festivalului Bucharest Photo Week, autor a două volume de cercetare fotografică documentară „Beautiful Sunrise” și „Forward March”. În perioada 2016-2025 a realizat activități de documentare vizuală a fântânilor din Oltenia împreună cu Dorian Delureanu, trei albume foto și două expoziții cu sprijinul Muzeului Național al Țăranului Român și al Muzeului Olteniei. Dorian DELUREANU (omnia.photo) este fotograf și curator preocupat de promovarea arhivelor fotografice din comunități din Oltenia. A fotografiat în perioada 1993-2000 spectacolele Teatrului Național din Craiova; a curatoriat numeroase expoziții de fotografie istorică, a realizat șase expoziții personale, iar fotografii de ale sale fac parte din colecția World Press Photo Foundation. A coordonat expozițiile și publicarea albumelor fotografului craiovean Victor Boldâr: „07.05.75/ Impresii - Henri Cartier Bresson în Oltenia” și „Victor Boldâr- Fotograful peliculei de cursă lungă”. Împreună cu Cristian Bassa documentează vizual fântâni vechi din Oltenia din 2016. Dorian este autorul albumului fotografic „09.05.98 – ORESTIA – O repetiție cu Silviu Purcărete” (2024). Dr. Ana - Cristina IRIAN (omnia.photo) este cercetător în domeniul artelor vizuale, curator și artist care lucrează cu colecții, arhive fotografice și material multimedia. Cristina desfășoară proiecte care includ documentarea vizuală, identificarea, recuperarea și promovarea patrimoniului cultural în România. Printre proiectele la care a colaborat se numără: „Dacia 50” – o etnografie a autoturismul Dacia la 50 de ani, „Fântânile Olteniei” – o cartografiere a fântânilor comunitare, „Arhive poVestite” – recuperare și promovare a unor arhive fotografice private. Cea mai recentă lucrare artistică realizată, Titanii (și verdele care dispare), a fost prezentă în 2025 la Chester Photo Festival, Marea Britanie, respectiv la BUNA Forum Contemporary Art Festival, Bulgaria. Ana-Cristina a expus în peste 50 de expoziții, în România și internațional, este membră FUTURES și a Uniunii Artiștilor Plastici din România. De asemenea, este autoarea volumelor „Colecții și arhive fotografice azi, în lumea digitală” (2022); „Producția de spațiu și viața socială a lucrărilor de artă în stradă” (2024), publicate de editura Tritonic. Dr. Roxana DECA este muzeograf, specialist în etnografie, expert în port popular din Oltenia, membru CNSPCI – Min. Culturii (2019-2021), a documentat dosarul UNESCO „Arta cămășii cu altiță – element de identitate în România și Rep. Moldova”, este coordonator al grupului de monitorizare națională a elementului UNESCO „Tehnici de țesere a scoarțelor în România și Republica Moldova”, este membru în grupuri de monitorizare națională din 2020 – până în prezent. Roxana a desfășurat cercetări de teren și a contribuit la realizarea fișelor naționale de patrimoniu pentru înscrierea în Registrul Național de Inventar, curator a numeroase expoziții tematice în țară și în străinătate (Franța, Grecia). Roxana a contribuit la cercetarea de teren desfășurată în Bobicești, Olt în cadrul inițiativei „Fântânile Sudului”.

CDRF invită artiști români care lucrează cu fotografia și practici extinse bazate pe imagine să aplice pentru curatorierea unei expoziții solo. Acest apel deschis urmărește să identifice un artist emergent sau de mijloc de carieră  remarcabil, a cărui practică abordează în mod critic, imaginativ și formal condițiile vieții contemporane din România de astăzi. Curatoriat de Marina Paulenka Organizat de CDRF ( cdrf.ro ) Termen limită pentru înscrieri: 15.03.2026 Perioada expoziției: 01.05.2026 – 28.05.2026 Deadline apel extins: aplicații până pe 24.03.2026 și anunțarea câștigătorului pe 30.03.2026 Direcția artistică a apelului deschis În loc să prescrie o singură temă, acest apel este ghidat de o orientare artistică comună. Căutăm o practică ce reflectează asupra prezentului cu profunzime intelectuală, sensibilitate vizuală și responsabilitate etică. Înțelegem fotografia nu doar ca un instrument de documentare, ci ca un spațiu în care puterea, memoria, identitatea și realitatea sunt negociate și transformate. Suntem interesați în mod special de artiști care abordează probleme contemporane urgente din România, implicându-se în transformările sociale, politice, tehnologice, ecologice și culturale care modelează existența cotidiană în prezent. Încurajăm propuneri care se confruntă cu realități trăite, inegalități structurale și interconectările complexe dintre individ și societate, inclusiv chestiuni legate de putere, apartenență și vizibilitate. Căutăm lucrări care reflectează asupra  istoriilor transformării, moștenirilor post-socialismului și peisajelor în schimbare rapidă ale vieții urbane și rurale, precum și asupra impactului continuu al migrației, muncii și precarității economice. Pentru această ediție a apelului deschis, avem un interes special pentru practici care examinează critic modul în care societatea românească contemporană este trăită și negociată, de la remodelarea spațiilor publice și private până la modurile în care cultura digitală, supravegherea, schimbările de mediu și politicile identitare influențează viața personală și colectivă. Suntem deschiși unor perspective diverse, de la abordări intime și personale până la strategii mai investigative, conceptuale sau poetice. Primim cu interes înscrieri care contestă definițiile convenționale ale fotografiei și pot integra medii mixte, instalație, imagine în mișcare, sunet, material de arhivă sau formate digitale , valorizând experimentarea, rigoarea formală și implicarea atentă în raport cu mediul artistic. Artistul selectat va fi invitat să își dezvolte proiectul în dialog strâns cu curatorul, printr-o serie de conversații în lunile martie și aprilie . Acest proces colaborativ va susține dezvoltarea conceptuală a expoziției, selecția lucrărilor și cadrul curatorial general, poziționând expoziția atât ca o prezentare artistică, cât și ca un spațiu de reflecție asupra societății românești contemporane. Despre curatoare Stabilită la Berlin și originară din Croația, Marina Paulenka  are peste 18 ani de experiență în dezvoltarea direcțiilor artistice, curatoriat, educație, leadership, management și dezvoltare culturală, alături de propria sa practică artistică. Activitatea Marinei acoperă artele vizuale contemporane, digitale și performative, cu o specializare în fotografie și new media, fiind definită de rigoare intelectuală, inovație, interdisciplinaritate și un interes constant pentru dialog critic și teme globale actuale. În 2008 a fondat Organ Vita Festival (Zagreb) și l-a manageriat până în 2019 când a devenit director artistic la târgul de fotografie UNSEEN din Amsterdam. În ultimii ani, Marina a fost Director Fondator al Fotografiska Berlin și a stabilit viziunea artistică, strategia instituțională și identitatea publică ale muzeului. Influențată de moștenirea post-iugoslavă și balcanică, practica sa curatorială abordează teme precum  feminismul, identitatea, genul, drepturile omului și justiția socială, politicile corpului, reprezentarea digitală și impactul sociocultural al spațiului cibernetic , integrând perspective non-occidentale  și punând în centru voci africane, asiatice, latino-americane, indigene și diasporice, pentru a construi punți între contexte culturale diverse și viitoruri imaginate, la intersecția dintre artă, știință, spiritualitate și tehnologie. Cine poate aplica Acest apel deschis se adresează: Artiștilor români/rezidenți din România care lucrează cu fotografia sau practici bazate pe imagine; Practicienilor emergenți sau de mijloc de carieră; Artiștilor a căror practică demonstrează maturitate conceptuală și originalitate. Ce oferim O expoziție personală complet curatoriată la CDRF; Mentorat curatorial și dialog pe tot parcursul procesului de dezvoltare; Sprijin complet pentru producție și instalare, în limita posibilităților instituției; Vizibilitate prin canalele de comunicare și rețeaua CDRF. Cum se aplică Vă rugăm să transmiteți următoarele într-un singur fișier PDF ( în limba engleză ): Un scurt statement artistic, maximum 500 de cuvinte; O propunere de proiect care prezintă corpul de lucrări finalizat pe care doriți să îl expuneți, maximum 800 de cuvinte; Documentație vizuală a lucrărilor, incluzând 10–15 imagini sau linkuri către video, dacă este relevant; Un CV succint care să includă studii, expoziții și proiecte relevante. Documentația pentru înscriere va fi încărcată AICI  . Termen limită: 15.03.2026, ora 23:59 (EET) Precizări privind colaborarea CdRF va încheia contract cu artistul selectat pentru realizarea expoziției și pentru reprezentarea lucrărilor produse. Prezența fizică a artistului la vernisaj este obligatorie. Artistul va participa, de asemenea, la activitățile de comunicare și promovare asociate expoziției, în acord cu instituția. Pe parcursul perioadei de dezvoltare a expoziției, artistul va colabora cu curatorul în cadrul mai multor sesiuni de lucru online, în vederea definirii și consolidării cadrului curatorial. Procesul de selecție Aplicațiile vor fi evaluate de curator și de echipa CDRF. Artiștii aflați pe lista scurtă pot fi invitați la o conversație online înainte de realizarea selecției finale. Selecția finală va avea loc până pe  20 martie 2026. Așteptăm cu interes lucrări îndrăznețe, reflexive și vizual convingătoare, care abordează complexitățile societății românești contemporane și extind posibilitățile fotografiei ca practică artistică critică. Pentru informații suplimentare, vă rugăm să ne contactați: hello@cdrf.ro

Pe 4-5 aprilie avem FotoMarket. Ediția a 10a! Nu că e un număr rotund, dar ne emoționează gândul. Suntem consecvenți cu formatul care pare că livrează experiențe tot mai bune pentru toată lumea - participanți și vizitatori. Așadar, invităm artiști și artiste, individual sau colectiv, să își vândă fotografiile în orice format ar fi ele. Important e ca fotografia să fie intenția principală. Vrem să vedem cu ce vei veni: ce imagini, în ce formate, pe ce suport, și cu ce prețuri. Te poți înscrie până pe 16 martie prin e-mail la hello@cdrf.ro . Imaginile trebuie să fie anexate sau cu link de download. Nu ne ajută link-uri de Insta, portofolii sau site-uri de prezentare. Dacă nu ne cunoaștem deja, te rugăm să trimiți și o prezentare a ta. Foarte important: nu luăm comision din vânzări sau taxă de participare. Nici taxă de intrare pentru vizitatori. Din edițiile anterioare:

Centrul de Resurse în Fotografie este un spațiu dedicat celor care cred în puterea imaginii. Aici se întâlnesc programele educaționale – cursuri, workshopuri și masterclass-uri –, un spațiu de expunere pentru artiști emergenți și consacrați, o bibliotecă de fotografie și o comunitate activă care învață, arată și discută împreună. Pentru că vrem să fim mai aproape de realitățile și nevoile acestei comunități, lansăm acum un program de sprijin construit pe două instrumente: un chestionar prin care aflăm ce își doresc și ce obstacole întâmpină oamenii interesați de fotografie și o serie de grupuri de suport lunare, deschise fotografilor profesioniști, amatorilor, operatorilor culturali și tuturor celor care se intersectează cu fotografia. Fotografia nu se face niciodată singură. Dincolo de aparate, software și expoziții, fiecare dintre noi se lovește de aceleași întrebări: cum formulez un obiectiv într-un proiect, cum trec peste momentele de lipsă de sens, cât cer pentru munca mea, unde găsesc inspirație când totul pare blocat? În fața acestor întrebări, e nevoie de un spațiu sigur, unde oamenii pot împărtăși experiențe, pot primi sprijin și pot găsi răspunsuri împreună. Grupurile de suport își propun exact asta: nu rețete predefinite, ci un cadru de dialog și solidaritate, în care fiecare voce contează și fiecare situație particulară devine resursă comună. Programul începe cu patru întâlniri pilot. Prima are loc marți, 23 septembrie, ora 18:00 , în curtea CdRF, cu tema „Suntem în luna AFCN”: dacă pregătești o propunere de proiect și te blochezi în întrebări tehnice (cum formulez obiectivele, cum bugetez, e proiectul coerent?), vino la grupul de suport facilitat de colega noastră  Andreea Leu , care scrie finanțări din 2011. În octombrie discutăm „Ce fac eu cu fotografia”, despre momentele de platou, lipsa de sens și regăsirea motivației. Tema din noiembrie va fi „Am un job, cât cer?”, o întâlnire despre tarife și negociere în fotografia profesională. Încheiem anul cu „Ce mă inspiră”, un schimb de resurse, titluri de cărți, filme și fotografi care ne mișcă, într-o atmosferă relaxată, la un vin fiert din partea casei. Te invităm să completezi chestionarul nostru – durează 10 minute și ne ajută să conturăm mai bine programele viitoare – și să vii la aceste întâlniri. Împreună putem construi o comunitate fotografică mai puternică, mai solidară și mai creativă. foto credit: Alex Iacob/ CdRF

Duminică, 7 septembrie, îl avem invitat pe Panos Kasimis pentru un artist-talk. Va fi o seară de fotografie, povești și conexiune, Mai mult decât o prezentare, e o ocazie de a te conecta, de a schimba idei și de a petrece împreună o seară creativă într-o atmosferă prietenoasă. De la 18.00 în curtea CdRF. Intrare liberă, pentru toată lumea.

Fotografia începe cu sensul pe care i-l dăm Educația noastră în fotografie pornește din întrebare și ajunge la comunitate. Întrebarea în jurul căreia am construit programul educațional este de ce? . De ce am făcut această imagine? De ce am decis să o procesez? De ce am pus-o alături de alte imagini? De ce ți-o arăt ție? Programul nostru te învață cum să creezi imaginea pe care o dorești și cum să o faci vizibilă în lume, ajutându-te în același timp să îți conturezi propriul „de ce”. Fără sens, o fotografie rămâne undeva, într-o arhivă; doar un instantaneu al unui moment văzut, dar neatins cognitiv sau emoțional. Producem astăzi nenumărate imagini, dar prea puține reușesc să rămână vii în memoria noastră. Și nu este vorba doar despre fotografia de artă, ci și despre cea comercială. Ne dorim să construim treptat cel mai solid program educațional de fotografie din România. Punctul de început este cursul  „Bazele Fotografiei”  (fostul nostru program „Școala”), care deschide drumul prin cultură vizuală, tehnică, introduceri în studio, fotografie documentară și storytelling, explorarea stilului personal și realizarea unui prim portofoliu. Ulterior, propunem o serie de cursuri și workshopuri dedicate aprofundării și specializării –  Fashion cu Raluca Mărgescu (Ruuca), Workshop de antropologie vizuală cu Cristina Irian, Fotografie ca intenție și conexiune cu Panos Kasimis  și altele pe care le vom anunța în curând. Cei care ni se alătură își trasează singuri direcția de studiu, iar noi oferim sprijin constant. Ne numim Centru de Resurse pentru că exact asta vrem și putem oferi: resurse. De la cunoștințe și aptitudini practice, la mentorat, studio, cameră de developare, galerie, evenimente dedicate și până la cele peste 500 de volume din biblioteca noastră. Într-un prezent plin de anxietate, în care izolarea și individualismul par să fi șubrezit valorile loialității, răbdării și perseverenței, noi alegem să cultivăm contrariul: să clădim o comunitate și să rămânem aproape de fiecare om care ne-a trecut pragul, cu sprijin, oportunități și sinceritate. Pe 8 septembrie începe grupa a 5-a a cursului  „Bazele Fotografiei” . În același timp, pe 16 septembrie avem prima lecție din cursul de bazele fotografie (tura a 5a) dar și o expoziție a lucrărilor absolvenților din grupa a 4-a, de care suntem foarte mândri. Vă invităm cu drag să ne cunoașteți și să ne bucurăm împreună de fotografie.Vă mulțumim. foto: Cristian Crisbășan

Circul sovietic nu a fost doar o formă de divertisment, ci un fenomen cultural profund – unul care a depășit diviziunile sociale și economice, unind comunități printr-un spectacol comun. Prin proiectul КИО / KIO, Andreea Ilie examinează semnificația arhitecturală, artistică și socio-politică a clădirilor de circ sovietice, investigând rolul acestora ca instrumente ale identității colective și coeziunii ideologice. În peisajul cultural sovietic, circul a funcționat ca un spațiu public esențial, încurajând incluziunea și implicarea comunitară. Spectacolele erau meticulos concepute pentru a atrage publicuri diverse, consolidând în același timp narațiunile statului și cultivând un sentiment de mândrie colectivă. Printr-o abordare interdisciplinară, care include sculptura și fotografia,  КИО / KIO  recontextualizează aceste structuri, reflectând asupra moștenirii lor durabile ca spații ale expresiei artistice și unificării sociale. Instalația este o explorare a puterii spațiilor comune, reconsiderând circul nu doar ca pe o relicvă a trecutului, ci ca pe un simbol rezonant al experienței colective și al memoriei culturale. Andreea Ilie (n. 2001) este o artistă vizuală, care studiază în prezent Fotografia și Videografia la Universitatea Națională de Arte din București. Practica sa artistică explorează relația dintre arhitectură și psihic, cu un accent deosebit pe arhitectura socialistă. Utilizând fotografia, ceramica și metalul ca principale mijloace de expresie, lucrările sale abordează teme legate de experiența colectivă și comunitate. Imaginile sale evocatoare și intervențiile sculpturale oferă o perspectivă asupra complexității structurilor sociale, susținând spațiile care promovează unitatea. Prin lucrările sale, artista tratează teme precum fragmentarea și izolarea, invitând la o reflecție asupra puterii acțiunii colective și a potențialului transformării sociale.

Cea mai recentă expoziție semnată de Bogdan Gîrbovan și curatoriată de Diana Marincu poate fi văzută până pe 10 iulie la CdRF Galeria/ Popa Tatu 68. Pe 9 și 13 iunie, începând de la ora 6 pm, vor avea loc și două tururi ghidate de artist. Bogdan Gîrbovan (n. 1981) este un artist care caută mereu în fotografiile lui „imaginile care nu există”, adică acele apariții vizuale care ne scapă, pe lângă care trecem fără să le observăm, nu pentru că nu le-am vedea, ci pentru că nu știm să le privim. Adesea nu avem instrumentele pentru a accesa perspectivele uneori incomode, alteori monotone, ce necesită răbdare și timp, uneori iscoditoare până la iritare, alteori pline de ironie și de savoare, prin care artistul ajunge să abordeze subiectele lui. Dacă în seriile de fotografii propuse în trecut, Bogdan Gîrbovan urmărea ierarhiile sociale și relațiile de putere sau diferențele de statut social în cadrul unor comunități, de data asta vedem o căutare plasată în siajul tot mai clar conturat al drumurilor marginale și al zonelor uitate spre care se îndreptase în proiectul Două luni nicăieri. Acolo s-a manifestat deplin acel impuls al autoizolării de zgomotul vizual al unei mari metropole, pentru a reseta limbajul artistic al fotografiei, decuplându-l de suprasaturarea estetică de zi cu zi. Timpul a încetinit, ochiul s-a limpezit și liniile identitare s-au clarificat. În continuitatea acestui demers, putem „citi ” și proiectul actual, poate cel mai îndrăzneț de până acum, Loc / Loc-uire / Loc-uință, o serie de fotografii noi, dintre care vedem aici o selecție exemplară, precum o sinteză a acestor trei concepte esențiale. Fotografiile sunt rezultatul unei acțiuni aproape performative din partea artistului, care a vrut să observe cu ochii lui și cu ochii lentilei foto ce vede „cel mai bun prieten al omului ” din cușca sa. Care este imaginea privită prin deschizătura acestui adăpost și ce înseamnă substituția corpului câinelui cu cel al artistului? Cele trei fotografii supradimensionează adăpostul inițial, unde artistul s-a inserat cu greu, parcă redându-i monumentalitatea pe care o merită. Fiecare dintre decupajele „ferestrei ” câinelui simbolizează câte o etapă a dezvoltării arhitecturale umane, de la cercul ca simbol al rozetei solare, al unei dezvoltări spirituale necesare, la arcul ca sprijin al muchiilor unei bolte în cruce, până la simbolul „căsuței ”, astfel desenată de orice copil căruia i se cere o reprezentare vizuală a „casei ”. Perspectiva, orizontul, așteptarea, toate sunt noțiuni pe care le putem potența sau anihila cu ajutorul imaginii. Depinde doar de noi. „Trebuie să te gândești la o imagine care nu există.” Interviu cu Bogdan Gîrbovan, de Diana Marincu, prilejuit de expoziția Loc / Loc-uire / Loc-uință Diana Marincu: Dragă Bogdan, hai să vedem împreună ce faci tu în ultima vreme: tema aceasta, „locuirea”, traversează întreaga ta creație, dar recent a căpătat o nouă valență și o schimbare de perspectivă. De ce te-ai băgat în cușca câinelui, Bogdan? Bogdan Gîrbovan: După cum știi deja, nu m-am băgat doar în cușca câinelui. M-am băgat în cocina porcilor, în cotețul rațelor, m-am dus în cuibarul găinilor, am închiriat o nacelă să mă uit în cuibarul de berze (dar astea deja sunt construite de oameni ca să le ajute să nu se mai rătăcească în spațiu și timp). Apoi, am băgat mâna în cuibul păsărilor să văd dacă reușesc cumva să fac eu o altă gaură prin care să mă uit la ce vede păsăroiul pe malul râului. Toate astea până când am găsit o cușcă de câine care avea o spărtură în spate, o scândură lipsă, și zic „ia să mă uit pe acolo, prin fanta aceea”. Deci a fost ceva născut din întâmplare, o cercetare ca exercițiu al căutării într-o greșeală. Când m-am aplecat să mă uit la ce vede cățelul și am privit fix prin hubloul ăla de vapor, a ieșit prima poză, aia cu oasele. M-a fascinat cum interiorul îți povestește talia câinelui sau puterea lui. Și din căutările astea multiple, prin care am ajuns și în cimitir, unde am fotografiat cuiburi de porumbei care își găsiseră refugiu, s-a născut proiectul. După ce am făcut prima fotografie în cușcă, mi s-a părut foarte tare să mă apropii în felul ăsta de cel mai bun prieten al omului. Și apoi am tot căutat cuști, deși a fost foarte greu. Am reușit să fotografiez 12 cuști în 2 ani. D.M. : Oricum se vede că sunt alese și că fiecare e diferită. Chiar dacă te preocupa locuirea și înainte, acum ai mai adăugat un strat; aici e vorba și despre adăpost, având un pic altă nuanță, dacă ne uităm la adăpostul unde te refugiezi, unde te ascunzi. B.G. : Da, așa e. Ești ascuns, refugiat, într-un loc de încărcat bateriile, ești protejat. Adică mai este și conotația de „cetate”; ești într-un loc safe, e vorba și de apartenență. Și sigur că acolo e locul tău și al nimănui altcuiva, doar câte un fotograf rătăcit apare. (râde) Fiecare ființă își are un loc al lui, fie că e un pește care intră într-o cochilie veche, fie că e un câine care se bagă în cușcă. Am reușit să sintetizez din punctul meu de vedere, zona asta: „loc / locuire / locuință ”. Locul te duce spre partea lui fizică de construcție, locuirea sugerează un adăpost și locuința pare a fi deja estetică, confortabilă. D.M. : Față de alte serii în care te uitai la locuire sau locuință aici nu mai ești observator. Tu ești un actant. Tu interpui o dublă lentilă: ce vede câinele, pe de o parte, și ce vede lentila camerei foto, pe de altă parte. Mie-mi pare că în momentul acela tu practic înlocuiești corpul câinelui, te identifici cu perspectiva lui. B.G. : Da, pentru că eu m-am simțit mereu ca un câine credincios. Mi-am dat seama că, de fapt, toată lumea în jurul meu joacă niște roluri, iar al meu e că sunt fidel până în ultima clipă, chiar ca un câine care nu răbufnește niciodată. D.M. : Mă intrigă identificarea asta a ta cu subiectul pentru că nu mai ești acel observator-fotograf; ești aproape un performer. Îmi imaginez procesul de lucru, în care tu te bagi în cușca câinelui și deja devine un proiect mult mai amplu decât ceea ce vedem strict în fotografie. Este ceva ce tu, cu corpul tău, ai forțat într-un fel, ai activat ceva latent. B.G. : Da, cu acordul proprietarilor, le-am închiriat casa pentru o secundă, adică pur și simplu, pentru o secundă am locuit acolo și m-am bucurat de casa câinelui. N-am criticat-o, pentru că, fiind câine, mi-au plăcut toate. (zâmbește) Dar nu am fotografii de making of pentru că, făcând singur traseul ăsta de căutări, cu bormașini și cu aparatura în spate, m-am concentrat doar pe acea fotografie, nu am putut să mă filmez. A fost foarte dificil să le explic proprietarilor de ce fac asta, că trebuie să scoți spatele cuștii și să-i conving de demersul meu. Îmi amintesc și la proiectul 10/1, tot timpul e așa de intensă trăirea atunci când intri într-o casă nouă, când îți dai pantofii jos și ești umil un pic. Apoi începi să simți mirosurile. Apoi observi lumina, apoi peisajul care se vede pe fereastră sau pe hubloul câinelui și ești atât de copleșit, încât efectiv îți dispare orice altă preocupare și eu atunci mă simt cel mai bine. D.M. : Păi mai bine că nu există making of, ne imaginăm noi tot procesul. Nu e nevoie întotdeauna să vezi totul. Știu că există această sete incredibilă să vezi tot, dar nu totul trebuie tradus în imagini se pare că aici intervine actul artistic. Fiecare proiect al tău are ceva emblematic, iconic. Asta e o calitate unică a imaginii, care s-a pierdut tot mai mult din cauza democratizării ei. Prea puțină lume caută această calitate a imaginii de a deveni simbolică. Și de a deveni oarecum universală. B.G. : Știu, eu încercam să le zic la toți: „Băi, trebuie să te gândești la o imagine care nu există.”. Știu că pare imposibil așa ceva. Când îi explicam unei curatoare un proiect încă nerealizat, ea zice: „Nu cred, nu există imaginea asta! ”. Da, nu există, eu o creez; de azi înainte există. D.M. : Exact asta mi se pare că este într-adevăr o cucerire artei fotografice, nu captarea unor vederi existente, ci captarea imaginilor care nu există. B.G. : Exact da, da, mi-a zis un prieten: „Bogdan, să mor eu, treaba e foarte simplă, ai intrat într-o cușcă, ai făcut o poză, dar mie mi-a apărut o linie nouă pe creier, adică nu m-am gândit în viața mea la așa ceva.” E ca și cum i-ai spune omului: „Vezi că ai un nas, care e aici. Nu-l vezi că e foarte aproape de ochi, dar e aici și e superb și miroase, faci treabă multă cu el ”. Cam așa s-a simțit omul ăsta când a văzut cuștile. Deci, da, îmi doresc imagini care nu există. D.M. : Dar ce ai aflat dincolo de imaginea pe care ai realizat-o, ce ai aflat despre raportul cu spațiul, cu arhitectura, despre mărimea omului în relație cu toate lucrurile astea, despre cum e să gândești și mic, nu doar mare, pentru că și asta ne bântuie pe toți, dimensiunea exacerbată și toți vrem să gândim lucruri mărețe. Cum este să gândești și să te situezi într-un spațiu care te face, de fapt, să devii mic? B.G. : Sentimentul e copleșitor; de fiecare dată când intram în cușcă stăteam cu proprietarul lângă mine, deci omul care a făcut cușca, și era foarte ciudat că râdeau toți care se adunau acolo, vecini, prieteni, în timp ce eu mă concentram să îmi construiesc „micimea” necesară să mă bag acolo. Iar ei râdeau de cât de tâmpiți sunt artiștii de la București. Am întâlnit o cușcă în Ardeal pe care proprietarul a făcut-o mare și încăpătoare; mi-a zis că el respectă foarte mult animalele și, chiar dacă nu e atât de mare câinele, cușca este. Am fost apoi undeva în zona Predeal- Brașov în care proprietarul făcuse o cușcă tip țarc, mare, impunătoare. Sigur că arhitecturile diferă; celor din sud nu le pasă foarte mult, leagă niște ferestre vechi, pe principiul că merge și așa, iar ceilalți își cumpără materiale, folosesc șuruburi. La cele din prima categorie după ce le demontăm le reparăm foarte greu. Și tot ce era mai în nord era mai de calitate, OSB-uri, oamenii se vedea că au cumpărat materiale destul de bune din care au construit cușca. Știi cum m-am simțit înăuntru? Ca în liceu, când făceam speologie. M-am simțit un pic temător pentru că pe moment te inhibă claustrofobia și cel mai pregnant este mirosul; apoi te gândești la ce vezi, adică te bucuri când vezi ceva drăguț și te întristezi dacă vezi un gard. Când intri în cușcă e ca și cum probezi o brățară medievală cu multă grijă să nu o strici. Acum fac printurile în așa fel încât să ai loc, să nu te mai stresezi, să privești relaxat și să știi că poți să fii acolo oricând. D.M. : E o redimensionare, care să te face să respiri mai liber, nu? B.G. : Da, le-am supradimensionat. D.M .: Dar apropo de ceea ce vezi, spuneai că în unele cazuri te bucurai de ce vedeai prin deschizătura de la cușcă, preluând perspectiva câinelui, alteori erai dezamăgit. Spune-mi, cât de mult contează ce vedem în fiecare zi pe geam? B.G. : Clar contează. Nu știu în ce măsură contează pentru câini; câinele e un animal liber, el stă afară toată ziua și se retrage seara. Dar chiar și așa pare grotesc să pui cușca la un perete sau spre un gard, adică mi se pare un pic inuman. Unii au noroc, alții nu. D.M. : Și pentru noi, oamenii, cât de mult contează chestia asta? Se spune că tot ceea ce vedem de când suntem mici îți construiește tot universul vizual. B.G. : Eu cred că e o problemă complexă cognitivă, dar creierul fiind încă insuficient studiat, e interpretabil totul. La noi blocurile și casele sunt construite după drumuri și niciodată nu a avut prioritate ce vede omul pe geam. Acum noi începem să punem problema: dar ce vezi pe geam? Te bucură ce se întâmplă dincolo de geamul tău? Ne simțim norocoși și dacă vedem un peisaj industrial, adică le zici prietenilor, ia uite un view berlin style, ne bucurăm de furnalele rămase ca de niște mamuți pe care-i vezi pe geam la tine și stai la etajul 10 în Dristor (n.a. cartier din București). D.M. : Exteriorul reprezintă lumea. B.G. : Eu i-am întrebat pe proprietarii câinilor de ce au așezat astfel cuștile: „Păi, ce dracu, am pus-o așa că așa am pus-o”. Pe mine mă interesează majoritățile, nu minoritățile care dorm la oraș cu câinele în pat, de-aia am călătorit în zona de orașe mici și sate. D.M. : Să revenim la fotografiile expuse. De ce ai transformat fotografia în obiect pentru expoziție? Niște obiecte supra dimensionate, monumentale, care mai și emană lumină, le-ai făcut lightbox-uri, de ce? B.G. : Pentru că prima impresie, când intri într-un spațiu atât de mic și claustrofobic precum cușca câinelui, e senzația copleșitoare de lumină care vine către tine, din față, enervant aproape pentru că e și foarte greu de fotografiat acest setting. A trebui să fotografiez contre-jour, să mă folosesc de șmecherii tehnice ca să se vadă și interiorul și exteriorul echilibrat, și din cauza asta vreau să vină lumina către privitor, să-l copleșească cum m-am simțit eu acolo în cușca aia mică. Le-am transformat astfel în obiecte mari și luxoase pentru că, dacă tot am fost un câine credincios, merit să mănânc și un os bun. (râde) D.M. : Practic este o transpunere a experienței de lucru. B.G. : Am însumat și cumulat toate energiile și sentimentele pe care le-am avut și am încercat să creez un obiect aproape de starea pe care am avut-o. Le-am făcut luminoase pentru că m-a orbit tot timpul lumina și mi-a fost foarte greu să le fotografiez și a ieșit o imagine atât de plăcută. D.M. : E un contrast fain între estetica poveristă a cuștii și eleganța obiectului. B.G. : Unii mi-au zis că trebuia să le fac din lemne sparte, să semene cu imaginea, dar eu am vrut contrast. Dacă aș poza o bijuterie din aur și aș vrea să o scot în evidență, aș pune-o într-o cutie de lemn vechi și aș face un lightbox sărăcăcios. Dar când văd o cușcă sărăcăcioasă a unui câine, vreau s-o țin ca o icoană, în ramă prețioasă. D.M. : Cușca devine o catedrală. B.G. : Exact, trebuie să te copleșească. D.M. : Ți-am zis că e ca un fel de sinteză a realizărilor arhitecturale umane de-a lungul timpului ce ai făcut, în special cu simbolurile decupajelor căsuței. B.G. : Da, mi-ai deschis mintea cu cerculețul, ovalul și cu căsuța, sunt superbe așa. D.M. : Acolo vezi și această cucerire a spațiului de către omul care întotdeauna și-a dorit să construiască și să inoveze. Dar mergem spre formulele simple, care sunt aici de secole, spre simbolurile locuirii și spre ceva atemporal. Ne întoarcem la formele de bază. B.G. : Da, supraviețuirea este minimală. Să știi că mă uit foarte mult la cultura japoneză și mai citesc pe ici, pe colo și totul se rezumă la niște chestii foarte simple: grădinărit, hrană și aer curat. Eu m-am transformat în funcție de fiecare căsuță a câinelui. D.M. : Cum merge mai departe proiectul? B.G. : Acum o să mă uit mai mult la păsări, dar vreau să iau o pauză un pic de la Loc / Loc-uire / Loc-uință. Mai departe vreau să mă axez pe ceea ce chiar ce nu se vede, pe apele subterane. Acesta e un nou proiect legat de deșertificarea sudului, de lipsa apei. O să merg în iulie, când nu mișcă nimic. Fotografia adoră lucrurile care nu se mișcă. D.M. : Și mie îmi place imaginea care te învață să respiri. Nu te mai hăituiește. B.G. : Mai caut ceva ce am constatat vara trecută: că în iulie umbrele sunt sub obiecte, nu vezi nicio umbră. Mă bag în fântâni căutând umbra de sub pământ, asta o să fac la vară. Bogdan Gîrbovan (n. 1981, Drobeta-Turnu Severin) a absolvit Facultatea de Arte București cu seria de fotografie 10/1, devenită și cea mai cunoscută lucrare a sa, 10 peisaje interioare care surprind particularitățile aceluiași spațiu construit, la etaje diferite – serie care încă are ecouri virale în spațiul online. Fotografia lui explorează imagini care ies din tiparele suprasaturației estetice contemporane, analizează categorii, prin narațiuni personale, și explorează relația în tranziție dintre natură și om. Proiectele lui, printre care se numără Uniforme și Veșminte, RAPI, 5@14 și Două luni nicăieri, au fost expuse București, Lodz, Timișoara, Cracovia, Paris, Madrid, Zurich, Praga, Veneția, Istanbul și Chicago. Fotografiile sale au fost publicate în Punctum, NYArts Magazine, Fotografija, IDEA, Post Photography și National Geographic. Semnează două cărți de artist: RAPI (2017), în colaborare cu Michele Bressan, și Categorii (publicată în colaborare cu Galeria Posibilă în 2019). Diana Marincu este curator și critic de artă, director artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara, membru în boardul IKT din 2025. Între 2012-2018 a colaborat cu Fundația Plan B din Cluj și cu Fabrica de Pensule. Între 2015 şi 2017, a co-curatoriat alături de Anca Verona Mihuleț proiectul curatorial în șase părți Punctul alb şi cubul negru, desfășurat la Muzeul Național de Artă Contemporană din București. În 2017, Diana Marincu a curatoriat împreună cu Ami Barak cea de-a doua ediție a Bienalei Art Encounters, sub numele Viața – Mod de întrebuințare, iar pentru Sezonul România-Franța din 2018-2019, a curatoriat două expoziții în Franța, însoțite de cataloage, la MUCEM, Marsilia și FRAC des Pays de la Loire. În cadrul programului creat pentru Fundația Art Encounters, Diana Marincu urmărește să exploreze legăturile dintre vecinătățile geografice ale scenelor artistice din regiune, să fixeze conexiuni artistice bazate pe cooperare/ coproducție și să sprijine generațiile tinere de artiști. Foto: Sorin Florea Parteneri strategici: Mobius Gallery & Fundația Art Encounters.