Loc/ Loc-uire/ Loc-uință

Cea mai recentă expoziție semnată de Bogdan Gîrbovan și curatoriată de Diana Marincu poate fi văzută până pe 10 iulie la CdRF Galeria/ Popa Tatu 68.

Pe 9 și 13 iunie, începând de la ora 6 pm, vor avea loc și două tururi ghidate de artist.

Bogdan Gîrbovan (n. 1981) este un artist care caută mereu în fotografiile lui „imaginile care nu există”, adică acele apariții vizuale care ne scapă, pe lângă care trecem fără să le observăm, nu pentru că nu le-am vedea, ci pentru că nu știm să le privim. Adesea nu avem instrumentele pentru a accesa perspectivele uneori incomode, alteori monotone, ce necesită răbdare și timp, uneori iscoditoare până la iritare, alteori pline de ironie și de savoare, prin care artistul ajunge să abordeze subiectele lui. Dacă în seriile de fotografii propuse în trecut, Bogdan Gîrbovan urmărea ierarhiile sociale și relațiile de putere sau diferențele de statut social în cadrul unor comunități, de data asta vedem o căutare plasată în siajul tot mai clar conturat al drumurilor marginale și al zonelor uitate spre care se îndreptase în proiectul Două luni nicăieri. Acolo s-a manifestat deplin acel impuls al autoizolării de zgomotul vizual al unei mari metropole, pentru a reseta limbajul artistic al fotografiei, decuplându-l de suprasaturarea estetică de zi cu zi. Timpul a încetinit, ochiul s-a limpezit și liniile identitare s-au clarificat. În continuitatea acestui demers, putem „citi ” și proiectul actual, poate cel mai îndrăzneț de până acum, Loc / Loc-uire / Loc-uință, o serie de fotografii noi, dintre care vedem aici o selecție exemplară, precum o sinteză a acestor trei concepte esențiale. Fotografiile sunt rezultatul unei acțiuni aproape performative din partea artistului, care a vrut să observe cu ochii lui și cu ochii lentilei foto ce vede „cel mai bun prieten al omului ” din cușca sa. Care este imaginea privită prin deschizătura acestui adăpost și ce înseamnă substituția corpului câinelui cu cel al artistului? Cele trei fotografii supradimensionează adăpostul inițial, unde artistul s-a inserat cu greu, parcă redându-i monumentalitatea pe care o merită. Fiecare dintre decupajele „ferestrei ” câinelui simbolizează câte o etapă a dezvoltării arhitecturale umane, de la cercul ca simbol al rozetei solare, al unei dezvoltări spirituale necesare, la arcul ca sprijin al muchiilor unei bolte în cruce, până la simbolul „căsuței ”, astfel desenată de orice copil căruia i se cere o reprezentare vizuală a „casei ”. Perspectiva, orizontul, așteptarea, toate sunt noțiuni pe care le putem potența sau anihila cu ajutorul imaginii. Depinde doar de noi. „Trebuie să te gândești la o imagine care nu există.” Interviu cu Bogdan Gîrbovan, de Diana Marincu, prilejuit de expoziția Loc / Loc-uire / Loc-uință

Diana Marincu: Dragă Bogdan, hai să vedem împreună ce faci tu în ultima vreme: tema aceasta, „locuirea”, traversează întreaga ta creație, dar recent a căpătat o nouă valență și o schimbare de perspectivă. De ce te-ai băgat în cușca câinelui, Bogdan?

Bogdan Gîrbovan: După cum știi deja, nu m-am băgat doar în cușca câinelui. M-am băgat în cocina porcilor, în cotețul rațelor, m-am dus în cuibarul găinilor, am închiriat o nacelă să mă uit în cuibarul de berze (dar astea deja sunt construite de oameni ca să le ajute să nu se mai rătăcească în spațiu și timp). Apoi, am băgat mâna în cuibul păsărilor să văd dacă reușesc cumva să fac eu o altă gaură prin care să mă uit la ce vede păsăroiul pe malul râului. Toate astea până când am găsit o cușcă de câine care avea o spărtură în spate, o scândură lipsă, și zic „ia să mă uit pe acolo, prin fanta aceea”. Deci a fost ceva născut din întâmplare, o cercetare ca exercițiu al căutării într-o greșeală. Când m-am aplecat să mă uit la ce vede cățelul și am privit fix prin hubloul ăla de vapor, a ieșit prima poză, aia cu oasele. M-a fascinat cum interiorul îți povestește talia câinelui sau puterea lui. Și din căutările astea multiple, prin care am ajuns și în cimitir, unde am fotografiat cuiburi de porumbei care își găsiseră refugiu, s-a născut proiectul. După ce am făcut prima fotografie în cușcă, mi s-a părut foarte tare să mă apropii în felul ăsta de cel mai bun prieten al omului. Și apoi am tot căutat cuști, deși a fost foarte greu. Am reușit să fotografiez 12 cuști în 2 ani.

D.M.: Oricum se vede că sunt alese și că fiecare e diferită. Chiar dacă te preocupa locuirea și înainte, acum ai mai adăugat un strat; aici e vorba și despre adăpost, având un pic altă nuanță, dacă ne uităm la adăpostul unde te refugiezi, unde te ascunzi.

B.G.: Da, așa e. Ești ascuns, refugiat, într-un loc de încărcat bateriile, ești protejat. Adică mai este și conotația de „cetate”; ești într-un loc safe, e vorba și de apartenență. Și sigur că acolo e locul tău și al nimănui altcuiva, doar câte un fotograf rătăcit apare. (râde) Fiecare ființă își are un loc al lui, fie că e un pește care intră într-o cochilie veche, fie că e un câine care se bagă în cușcă. Am reușit să sintetizez din punctul meu de vedere, zona asta: „loc / locuire / locuință ”. Locul te duce spre partea lui fizică de construcție, locuirea sugerează un adăpost și locuința pare a fi deja estetică, confortabilă.

D.M.: Față de alte serii în care te uitai la locuire sau locuință aici nu mai ești observator. Tu ești un actant. Tu interpui o dublă lentilă: ce vede câinele, pe de o parte, și ce vede lentila camerei foto, pe de altă parte. Mie-mi pare că în momentul acela tu practic înlocuiești corpul câinelui, te identifici cu perspectiva lui.

B.G.: Da, pentru că eu m-am simțit mereu ca un câine credincios. Mi-am dat seama că, de fapt, toată lumea în jurul meu joacă niște roluri, iar al meu e că sunt fidel până în ultima clipă, chiar ca un câine care nu răbufnește niciodată.

D.M.: Mă intrigă identificarea asta a ta cu subiectul pentru că nu mai ești acel observator-fotograf; ești aproape un performer. Îmi imaginez procesul de lucru, în care tu te bagi în cușca câinelui și deja devine un proiect mult mai amplu decât ceea ce vedem strict în fotografie. Este ceva ce tu, cu corpul tău, ai forțat într-un fel, ai activat ceva latent.

B.G.: Da, cu acordul proprietarilor, le-am închiriat casa pentru o secundă, adică pur și simplu, pentru o secundă am locuit acolo și m-am bucurat de casa câinelui. N-am criticat-o, pentru că, fiind câine, mi-au plăcut toate. (zâmbește) Dar nu am fotografii de making of pentru că, făcând singur traseul ăsta de căutări, cu bormașini și cu aparatura în spate, m-am concentrat doar pe acea fotografie, nu am putut să mă filmez. A fost foarte dificil să le explic proprietarilor de ce fac asta, că trebuie să scoți spatele cuștii și să-i conving de demersul meu. Îmi amintesc și la proiectul 10/1, tot timpul e așa de intensă trăirea atunci când intri într-o casă nouă, când îți dai pantofii jos și ești umil un pic. Apoi începi să simți mirosurile. Apoi observi lumina, apoi peisajul care se vede pe fereastră sau pe hubloul câinelui și ești atât de copleșit, încât efectiv îți dispare orice altă preocupare și eu atunci mă simt cel mai bine.

D.M.: Păi mai bine că nu există making of, ne imaginăm noi tot procesul. Nu e nevoie întotdeauna să vezi totul. Știu că există această sete incredibilă să vezi tot, dar nu totul trebuie tradus în imagini se pare că aici intervine actul artistic. Fiecare proiect al tău are ceva emblematic, iconic. Asta e o calitate unică a imaginii, care s-a pierdut tot mai mult din cauza democratizării ei. Prea puțină lume caută această calitate a imaginii de a deveni simbolică. Și de a deveni oarecum universală.

B.G.: Știu, eu încercam să le zic la toți: „Băi, trebuie să te gândești la o imagine care nu există.”. Știu că pare imposibil așa ceva. Când îi explicam unei curatoare un proiect încă nerealizat, ea zice: „Nu cred, nu există imaginea asta! ”. Da, nu există, eu o creez; de azi înainte există.

D.M.: Exact asta mi se pare că este într-adevăr o cucerire artei fotografice, nu captarea unor vederi existente, ci captarea imaginilor care nu există.

B.G.: Exact da, da, mi-a zis un prieten: „Bogdan, să mor eu, treaba e foarte simplă, ai intrat într-o cușcă, ai făcut o poză, dar mie mi-a apărut o linie nouă pe creier, adică nu m-am gândit în viața mea la așa ceva.” E ca și cum i-ai spune omului: „Vezi că ai un nas, care e aici. Nu-l vezi că e foarte aproape de ochi, dar e aici și e superb și miroase, faci treabă multă cu el ”. Cam așa s-a simțit omul ăsta când a văzut cuștile. Deci, da, îmi doresc imagini care nu există.

D.M.: Dar ce ai aflat dincolo de imaginea pe care ai realizat-o, ce ai aflat despre raportul cu spațiul, cu arhitectura, despre mărimea omului în relație cu toate lucrurile astea, despre cum e să gândești și mic, nu doar mare, pentru că și asta ne bântuie pe toți, dimensiunea exacerbată și toți vrem să gândim lucruri mărețe. Cum este să gândești și să te situezi într-un spațiu care te face, de fapt, să devii mic?

B.G.: Sentimentul e copleșitor; de fiecare dată când intram în cușcă stăteam cu proprietarul lângă mine, deci omul care a făcut cușca, și era foarte ciudat că râdeau toți care se adunau acolo, vecini, prieteni, în timp ce eu mă concentram să îmi construiesc „micimea” necesară să mă bag acolo. Iar ei râdeau de cât de tâmpiți sunt artiștii de la București. Am întâlnit o cușcă în Ardeal pe care proprietarul a făcut-o mare și încăpătoare; mi-a zis că el respectă foarte mult animalele și, chiar dacă nu e atât de mare câinele, cușca este. Am fost apoi undeva în zona Predeal- Brașov în care proprietarul făcuse o cușcă tip țarc, mare, impunătoare. Sigur că arhitecturile diferă; celor din sud nu le pasă foarte mult, leagă niște ferestre vechi, pe principiul că merge și așa, iar ceilalți își cumpără materiale, folosesc șuruburi. La cele din prima categorie după ce le demontăm le reparăm foarte greu. Și tot ce era mai în nord era mai de calitate, OSB-uri, oamenii se vedea că au cumpărat materiale destul de bune din care au construit cușca. Știi cum m-am simțit înăuntru? Ca în liceu, când făceam speologie. M-am simțit un pic temător pentru că pe moment te inhibă claustrofobia și cel mai pregnant este mirosul; apoi te gândești la ce vezi, adică te bucuri când vezi ceva drăguț și te întristezi dacă vezi un gard. Când intri în cușcă e ca și cum probezi o brățară medievală cu multă grijă să nu o strici. Acum fac printurile în așa fel încât să ai loc, să nu te mai stresezi, să privești relaxat și să știi că poți să fii acolo oricând.

D.M.: E o redimensionare, care să te face să respiri

mai liber, nu?

B.G.: Da, le-am supradimensionat.

D.M.: Dar apropo de ceea ce vezi, spuneai că în unele cazuri te bucurai de ce vedeai prin deschizătura de la cușcă, preluând perspectiva câinelui, alteori erai dezamăgit. Spune-mi, cât de mult contează ce vedem în fiecare zi pe geam?

B.G.: Clar contează. Nu știu în ce măsură contează pentru câini; câinele e un animal liber, el stă afară toată ziua și se retrage seara. Dar chiar și așa pare grotesc să pui cușca la un perete sau spre un gard, adică mi se pare un pic inuman. Unii au noroc, alții nu.

D.M.: Și pentru noi, oamenii, cât de mult contează chestia asta? Se spune că tot ceea ce vedem de când suntem mici îți construiește tot universul vizual.

B.G.: Eu cred că e o problemă complexă cognitivă, dar creierul fiind încă insuficient studiat, e interpretabil totul. La noi blocurile și casele sunt construite după drumuri și niciodată nu a avut prioritate ce vede omul pe geam. Acum noi începem să punem problema: dar ce vezi pe geam? Te bucură ce se întâmplă dincolo de geamul tău? Ne simțim norocoși și dacă vedem un peisaj industrial, adică le zici prietenilor, ia uite un view berlin style, ne bucurăm de furnalele rămase ca de niște mamuți pe care-i vezi pe geam la tine și stai la etajul 10 în Dristor (n.a. cartier din București).

D.M.: Exteriorul reprezintă lumea.

B.G.: Eu i-am întrebat pe proprietarii câinilor de ce au așezat astfel cuștile: „Păi, ce dracu, am pus-o așa că așa am pus-o”. Pe mine mă interesează majoritățile, nu minoritățile care dorm la oraș cu câinele în pat, de-aia am călătorit în zona de orașe mici și sate.

D.M.: Să revenim la fotografiile expuse. De ce ai transformat fotografia în obiect pentru expoziție? Niște obiecte supra dimensionate, monumentale, care mai și emană lumină, le-ai făcut lightbox-uri, de ce?

B.G.: Pentru că prima impresie, când intri într-un spațiu atât de mic și claustrofobic precum cușca câinelui, e senzația copleșitoare de lumină care vine către tine, din față, enervant aproape pentru că e și foarte greu de fotografiat acest setting. A trebui să fotografiez contre-jour, să mă folosesc de șmecherii tehnice ca să se vadă și interiorul și exteriorul echilibrat, și din cauza asta vreau să vină lumina către privitor, să-l copleșească cum m-am simțit eu acolo în cușca aia mică. Le-am transformat astfel în obiecte mari și luxoase pentru că, dacă tot am fost un câine credincios, merit să mănânc și un os bun. (râde)

D.M.: Practic este o transpunere a experienței de lucru.

B.G.: Am însumat și cumulat toate energiile și sentimentele pe care le-am avut și am încercat să creez un obiect aproape de starea pe care am avut-o. Le-am făcut luminoase pentru că m-a orbit tot timpul lumina și mi-a fost foarte greu să le fotografiez și a ieșit o imagine atât de plăcută.

D.M.: E un contrast fain între estetica poveristă a cuștii

și eleganța obiectului.

B.G.: Unii mi-au zis că trebuia să le fac din lemne sparte, să semene cu imaginea, dar eu am vrut contrast. Dacă aș poza o bijuterie din aur și aș vrea să o scot în evidență, aș pune-o într-o cutie de lemn vechi și aș face un lightbox sărăcăcios. Dar când văd o cușcă sărăcăcioasă a unui câine, vreau s-o țin ca o icoană, în ramă prețioasă.

D.M.: Cușca devine o catedrală.

B.G.: Exact, trebuie să te copleșească.

D.M.: Ți-am zis că e ca un fel de sinteză a realizărilor arhitecturale umane de-a lungul timpului ce ai făcut, în special cu simbolurile decupajelor căsuței.

B.G.: Da, mi-ai deschis mintea cu cerculețul, ovalul și cu căsuța, sunt superbe așa.

D.M.: Acolo vezi și această cucerire a spațiului de către omul care întotdeauna și-a dorit să construiască și să inoveze. Dar mergem spre formulele simple, care sunt aici de secole, spre simbolurile locuirii și spre ceva atemporal. Ne întoarcem la formele de bază.

B.G.: Da, supraviețuirea este minimală. Să știi că mă uit foarte mult la cultura japoneză și mai citesc pe ici, pe colo și totul se rezumă la niște chestii foarte simple: grădinărit, hrană și aer curat. Eu m-am transformat în funcție de fiecare căsuță a câinelui.

D.M.: Cum merge mai departe proiectul?

B.G.: Acum o să mă uit mai mult la păsări, dar vreau să iau o pauză un pic de la Loc / Loc-uire / Loc-uință. Mai departe vreau să mă axez pe ceea ce chiar ce nu se vede, pe apele subterane. Acesta e un nou proiect legat de deșertificarea sudului, de lipsa apei. O să merg în iulie, când nu mișcă nimic. Fotografia adoră lucrurile care nu se mișcă.

D.M.: Și mie îmi place imaginea care te învață să respiri. Nu te mai hăituiește.

B.G.: Mai caut ceva ce am constatat vara trecută: că în iulie umbrele sunt sub obiecte, nu vezi nicio umbră. Mă bag în fântâni căutând umbra de sub pământ, asta o să fac la vară.

Bogdan Gîrbovan (n. 1981, Drobeta-Turnu Severin) a absolvit Facultatea de Arte București cu seria de fotografie 10/1, devenită și cea mai cunoscută lucrare a sa, 10 peisaje interioare care surprind particularitățile aceluiași spațiu construit, la etaje diferite – serie care încă are ecouri virale în spațiul online. Fotografia lui explorează imagini care ies din tiparele suprasaturației estetice contemporane, analizează categorii, prin narațiuni personale, și explorează relația în tranziție dintre natură și om. Proiectele lui, printre care se numără Uniforme și Veșminte, RAPI, 5@14 și Două luni nicăieri, au fost expuse București, Lodz, Timișoara, Cracovia, Paris, Madrid, Zurich, Praga, Veneția, Istanbul și Chicago. Fotografiile sale au fost publicate în Punctum, NYArts Magazine, Fotografija, IDEA, Post Photography și National Geographic. Semnează două cărți de artist: RAPI (2017), în colaborare cu Michele Bressan, și Categorii (publicată în colaborare cu Galeria Posibilă în 2019).

Diana Marincu este curator și critic de artă, director artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara, membru în boardul IKT din 2025. Între 2012-2018 a colaborat cu Fundația Plan B din Cluj și cu Fabrica de Pensule. Între 2015 şi 2017, a co-curatoriat alături de Anca Verona Mihuleț proiectul curatorial în șase părți Punctul alb şi cubul negru, desfășurat la Muzeul Național de Artă Contemporană din București. În 2017, Diana Marincu a curatoriat împreună cu Ami Barak cea de-a doua ediție a Bienalei Art Encounters, sub numele Viața – Mod de întrebuințare, iar pentru Sezonul România-Franța din 2018-2019, a curatoriat două expoziții în Franța, însoțite de cataloage, la MUCEM, Marsilia și FRAC des Pays de la Loire. În cadrul programului creat pentru Fundația Art Encounters, Diana Marincu urmărește să exploreze legăturile dintre vecinătățile geografice ale scenelor artistice din regiune, să fixeze conexiuni artistice bazate pe cooperare/ coproducție și să sprijine generațiile

tinere de artiști.

Foto: Sorin Florea

Parteneri strategici: Mobius Gallery & Fundația Art Encounters.