Despre expoziție: „HABITAT: Infraroșu” este solo showul lui Alex Busuioceanu, o expoziție capsulă care concentrează interesul acestuia pentru natura sălbatică, folosind tehnica fotografiei în infraroșu. Selecția prezintă o versiune personală a unui proiect mai amplu, desfășurat în perioada mai-octombrie 2025, timp în care fotograful și Rangerii Urbani ai Parcului Natural București au expolorat ariile sălbatice ale orașului. O selecție diferită, dar cu o interare amplă a început la finalul lui 2025, când imagini coplementare proiectului au fost expuse la Cărturești Carusel și la Muzeul Muncipal Călărași.
Expoziția de față propune un mod diferit de a privi natura urbană: nu ca pe un fundal marginal sau un accident al orașului, ci ca pe un habitat activ, aflat într-o stare de echilibru fragil.Prin intermediul tehnicii infraroșu, Busuioceanu nu documentează pur și simplu aceste spații, ci le încapsulează ca pe niște posibile relicve ale prezentului, imagini destinate unui viitor incert, în care relația dintre om, arhitectură și mediu rămâne deschisă și vulnerabilă.
În multe dintre cadre, arhitectura urbană apare într-o formă funcțională și laconică, dar totodată decrepită și fragmentată, semn al unor structuri a căror funcție s-a încheiat. În contrapondere, din alte imagini răsar noi straturi ale orașului, cu forța și rapiditatea vegetației invazive, care ocupă, recuperează și reconfigurează spațiul.
Subiecții umani sunt surprinși din spate, așa cum se întâmplă în imaginea cuplului dintr-un peisaj apocaliptic și solitar de lângă Lacul Morii. La fel cum animalele se feresc instinctiv să fie văzute, și oamenii par să adopte aceeași discreție în spații precum Petricani, Valea Saulei sau Dobroiești zone aflate la marginea vizibilului urban, unde prezența este mereu provizorie.
În mod similar, lebăda își afundă capul în apă, iar privirea ei nu se îndreaptă spre exterior, ci sondează adâncurile, orientându-se spre un spațiu inaccesibil privirii imediate. Astfel, refuzul privirii devine un gest comun, care traversează umanul și non-umanul, marcând adaptarea la un habitat în care expunerea presupune vulnerabilitate, iar vizibilitatea nu mai este o garanție a controlului. Alex Busuioceanu devine doar un martor discret al acestor scene.
În absența unor repere clare care ar putea anima sau umaniza scena, privitorul este invitat să-și construiască propriile puncte de orientare și să-și caute propriul loc într-un peisaj aparent dezolant, definit mai degrabă prin ceea ce lipsește decât prin ceea ce se arată.
Selecția funcționează însă pe baza dublei priviri a artistului: orientată și spre exterior și spre interior, aproape simultan. Pe de o parte, este o cercetare atentă a peisajului, a vegetației și a structurilor care supraviețuiesc în țesutul urban; pe de altă parte, este un proces de introspecție și de ajustare a propriei sensibilități artistice, care începe cu artistul însuși. Peisajul devine astfel nu doar un obiect de studiu, ci și un instrument de auto-investigare, un parcurs personal de devenire și clarificare a propriei narațiuni vizuale.
Această intervenție subtilă creează o tensiune constantă între real și posibil, între documentarea unui spațiu concret și construirea unei estetici personale. „HABITAT: Infraroșu” se situează astfel la granița dintre investigație documentară și interpretare artistică, propunând o reflecție deschisă asupra felului în care privim, reprezentăm și ne raportăm la natura din interiorul orașului.